Dorinte, dorinte, dorinte

Cum deschidem ochii asupra acestei lumi probabil ca ne incearca sentimentul ca dorim ceva. Orice. Cand suntem mici dorim sa punem mana pe orice obiect intalnit, sa-l exploram cu toate simturile si astfel incepem sa  cunoastem lumea. Pe masura ce crestem incepem sa ne dorim diverse posesiuni din varii motive. Ca pur si simplu avem nevoie sau ca am vazut la altcineva.

Am crescut intr-o familie cu mai multi copii eu fiind cea mai mare si mi-aduc aminte ca la un moment dat mama spunea disperata "Asta mare nu-si doreste nimic!". In contextul in care celelate surori ale mele aveau mereu cate o dorinta expusa mai mult sau mai putin subtil. Nu pot spune ca nu-mi doream nimic, dar pentru ca stiam ca "nu ne dadeau banii afara din casa" nu indrazneam sa cer.  Si cum de  multe ori aschia nu sare departe de trunchi copilul meu cel mare  "m-a mostenit" in aceasta privinta.

 Insa o data cu venirea pe lume a celui de-al doilea copil  lucrurile s-au schimbat fundamental. De fapt pana pe la 5 ani lucrurile au decurs lejer. Cel mic (ca si cel mare) primea in general jucarii cu ocazia aniversarilor , sarbatorilor, sau mai beneficia de mici schimburi cu verisorii sai.

 Primul joc lego (cumparat de la magazinul din sat) avea sa deschida cutia dorintelor astfel incat foarte curand a devenit pasionat de micile caramizi de plastic. Primele jocuri aveau putine piese si costau putin , pana in 10 lei. Pe masura ce crestea isi dorea jocuri cu mai multe piese din diverse serii si care evident costau cu mult mai mult decat bugetul alocat jucariilor. (norocul lui  ca exista bunici si matusi).  Ajunsesem sa evit sa merg la cumparaturi  cu el in locurile unde stiam ca exista standuri de jucarii. Daca spun ca devenise fan lego este prea putin. Cand intalnea cate un copil care avea un lego pe care el nu il avea in posesie(si evident ca asta se intampla frecvent) incepea cu rugaminti sa il cumparam si lui. Apoi trecea la aresenalul greu: plans, suparat si interminabile litanii cum alti copii au si el n-are. O vreme a fost amuzant sa-i ascult argumentele cum si de ce are nevoie  de inca un lego si ce are asta in plus fata de altele si ce fericit l-ar face. Hopa! Dragul de el nici n-a stiut ce intorsatura aveau sa o ia lucrurile din momentul in care mi-a explicat cat de fericit l-ar face urmatorul joc lego.

Cu mult drag si bucurie i-am aratat ca toate jucariile pe care i le-am oferit eu consider ca a  avut nevoie de ele. Asa cum avem nevoie de fructe sa mancam asa am considerat ca are nevoie si de jucarii. Si de lego. Ca sa construiasca toate acele nave Enterprise(este fan Star Trek), si toate scenetele in care el era si cel bun si cel rau si se lupta patimas, ca sa invete matematica  si o sumedenie de alte lucruri. Insa acum consider ca are destule si tot ceea ce isi doreste in plus nu mai este o nevoie. Este o dorinta si dorintele lui sunt doar responsabilitatea lui. Ha! A stat o secunda si apoi mi-a replicat infocat ca eu  trebuie sa-i indeplinesc dorintele. Cu multa frenezie imi explica ca eu sunt mama, sunt mare si el este mic. Iar ca el nu are bani sa-si cumpere ce-si doreste.

Aici a fost momentul de cotitura! L-am intrebat daca doreste sa castige niste banuti periodic. Foarte entuziasmat sa sarit de pe scaun dispus  intrebandu-ma cum si ce sa faca. I-am oferit o lista de lucruri casnice usoare  dar pe care inainte se fofila si nu prea se inghesuia sa le faca. Din acest moment pot sa spun ca am simtit un ajutor consistent in casa, de la intins si strins rufe, sters geamuri (bucuria lui),dus gunoiul si si alte nimicuri care luau timp.

Insa suma platita pentru micile comisioane facute nu era foarte mare, asa incat pentru un lego mic trebuie sa muncesca 2-3 luni. Si acest lucru i-a adus o alta perspectiva deoarece cand mai cerea sa-i cumparam o jucarie il intrebam daca este dispus sa o cumpere din banutii lui, munciti de el. Invariabil raspunsul era nu. A inceput astfel sa fie mult mai selectiv in ceea ce-si doreste. Evident ca asta nu s-a intamplat peste noapte. Ii propuneam sa mergem sa ne uitam impreuna la jucarii. Sa  vedem ce noutati mai sunt, sa le admiram , sa vorbim despre dorinta pe care o simtea de a le avea pe toate uneori.

De mare ajutor ne-a fost o  carte de Mihail Kuzmin, "Printul Dorinta", o carte pentru orice varsta cred eu. Personajului principal din poveste i se indeplinea absolut orice dorinta si la un moment dat acesta nu mai simtea nici o bucurie.

Am discutat in familie de multe ori pe tema aceasta si ma gandesc cum niciodata la scoala nu am intalnit o lectie sau un profesor care sa ne vorbeasca despre dorinte. Traim intr-o lume a abundentei care de multe ori ne face sa ne pierdem pur si simplu sub impulsul dorintelor. Cu cat invatam mai devreme sa gestionam aceste dorinte, pe care sa le dam curs indeplinirii si care din ele sa ramana doar fantezie, viata noastra poate fi mai fericita.

Binecuvantari!

Noaptea muzeelor

La sfarsitul saptamanii trecute a fost Noaptea muzeelor si m-a bucurat nespus ca se organizeaza si la  mine in Constanta. Asa se face ca  l-am luat pe cel mic si ne-am dus sa hoinarim prin Piata Ovidiu in asteptarea momentului de deschidere. Am parcat masina aproape de deschiderea Pietii si am mers pe jos  cam 200m trecand pe langa ruinele unor foste vile. Locuiesc in afara orasului asa ca a fost o surpriza placuta pentru mine sa vad finalizate lucrarile de pavare din centrul vechi. Asta am vazut eu. Dar cum se intampla de multe ori cand doua persoane privesc acelasi lucru si vad ceva diferit, cel mic a decretat cum a coborat din masina ca nu-i place.  Adevarul este ca acel gol care se casca dintre ruine parea dezolant si facea nota discordanta cu asteptarile pe care cred ca le avea pustiul meu.

Pentru ca ajunsesem un pic mai devreme ne-am hotarat sa coboram pana in Portul Tomis gasind usor niste scari de acces chiar vis-a-vis de muzeu. Dupa o scurta tura printre salupe ne-am intors in fata Muzeului de istorie unde ne asteptau...dacii si romanii, pregatiti pentru o lupta demonstrativa, moment pregatit de Asociatia Dacia Casa Noastra.

Nu intentionez sa fac o pledoarie pentru valoarea educativa a momentului chiar daca face parte din scopul blogului. De trei zile tot intorc si pe fata si pe dos ceea ce am vazut sambata seara. De fapt ce am vazut m-a  dus la niste trairi si tocmai despre asta e vorba in aceste randuri.

Sa va povestesc cum a decurs seara. Fiul meu a fost foarte  entuziasmat de costumatiile dacilor dar si ale romanilor si cu fervoare i-a pozat, rugandu-ma si pe mine sa-l prind in poze alaturi de vajnicii luptatori. A descoperit cu incantare in grup si doi pui de dac alaturi de mamica lor, moment imortalizat fireste in memoria camerei, doua generatii de copii la 2000 de ani distanta. 

La un moment dat grupul de "romani" s-a repezit in forta catre noi privitorii. Puternice emotii a ridicat in mine si bineinteles in cei din jur care nu se asteptau la asa ceva. Organizatorii au voit astfel sa ne faca sa intelegem ce inseamna, cum traiesti un astfel de moment de atac. 

Desi cu siguranta foarte palid ca intensitate  raportata la un moment real te poate face sa intelegi ce insemna sa traiesti in razboi.

Stiu ca sunt multe locuri cu violente pe glob si ma gandesc ce s-a schimbat in noi oamenii in ultimii 2000 de ani? In afara de sofisticarea armametului si tehnicilor, tot ne agresam unii pe altii, si culmea de multe ori in numele pacii sau a unui ideal de mai bine, a religiei, a dreptatii.

Mi-am crescut copiii si in special pe cel mic(ca acum s-au inmultit mult canalele media) departe de lumea desenelor animate agresive, a jocurilor de orice fel, de ecrane in general (de calculator, laptop, tableta, telefon ). Cred cu tarie ca daca un copil vede de mic  violenta de orice fel in media ajunge sa se obisnuiasca cu ea.

Mi-am intrebat baiatul cum s-a simtit cand s-au repezit spre noi "romanii". Mi-a raspuns"A fost, a fost ...uh, m-am speriat un pic dar...mi-a placut.Mi-am dat seama imediat ca nu este real". 

Acest moment a redeschis o discutie pe care o avem de aproape doi ani de cand citeste singur si studiaza niste carticele "Oare de ce?" de la editura Teora. Tot citind a incercat sa inteleaga notiunea de razboi.A inteles ca istoria omenirii este intesata de razboaie. La un moment dat  a devenit o intrebare redundanta "Mami, de ce fac oamenii asta(adica razboi)? Si nu se lasa "De ce nu se pot intelege oamenii de vorba buna? Mami, tu zici mereu ca acum este o lume a abundentei, se gasesc de toate si atunci de se mai lupta oamenii, de ce mai fac arme?"

Am facut ceva scoala si in nici un manual nu am gasit un raspuns la asa ceva. De fapt daca stau bine sa ma gandesc istoria era prezentata cu aceste fapte ca fiind ceva normal. Asta este razboiul cutare, care a durat atatia ani si s-a terminat in acest fel.

 Mi-aduc aminte cum baiatul cel mare m-a intrebat prin clasa a sasea fiind, de ce trebuie el sa invete pe toti nebunii care au facut razboaie si au omorat. Am ramas un pic blocata pentru ca mie copil fiind nu mi-a trecut prin minte sa refuz sa invat toate acele lucruri, despre toti acei nebuni cum spunea fiul meu(nu am avut un asemenea curaj). Stiam doar ca trebuie sa invat ca asta este la scoala, desi simteam o tristete profunda si nu ma tragea de loc inima.

Pe la 14 ani am citit cartea "Cuptorul de la Auschwitz". Am plans mult si acea suferinta pe care am resimtit-o citind cartea m-a urmarit ani de zile. Poate ca daca as fi vorbit cu cineva, un adult as fi trecut mai bine peste acest episod. Insa suferinta si uriasa nedumerire despre cum pot niste oameni sa faca atat de mult rau unor semeni de-ai lor a ramas.
Scuturandu-ma de acest mic remeber, am plecat cu baiatul la urmatorul muzeu, Muzeul Marinei.

 De la intrare a fost foarte incantat de monede, peceti sau diverse ambarcatiuni. Si inevitabil ambarcatiunile de orice tip sau in orice epoca au fost folosite si la razboi. Asa incat am vazut arme de tot felul de la pusti la mine si torpile. Cand am ajuns in fata primei  torpile mi-a pus incantat "Uite o racheta!" El credea ca este o racheta cu care oamenii au mers pe luna. I-am explicat ca de fapt avea in fata un obiect aducator de moarte, ca era o bomba(ca sa fie pe intelesul lui). Am incercat sa trec repede peste aceste sectiuni legate de arme si sa pun accentul pe alte lucruri. L-au entuziasmat foarte tare lentilele uriase de la farul genovez asa incat am considerat ca pot incheia periplul prin muzeu intr-o nota optimista.

Eram prin clasa 12-a cand am auzit prima oara ca "Cei care uita trecutul sunt condamnati sa il repete" (abia ulterior cu ajutorul domnului google -sper ca stia ce spune- am aflat  ca acest citat este atribuit lui George Santayana, filozof si eseist spaniol). Pot sa spun astfel ca abia la finele liceului am gasit  o explicatie care sa motiveze de ce as invata despre ororile omenirii.  Insa nu am aflat nici acum o explicatie  care sa-l faca pe a un copil sa inteleaga de ce oamenii au cauzat  atata suferinta si continua sa o faca. Voi ati aflat?

Mancarea noastra cea de toate zilele

   "Mancarea noastra cea de toate zilele"

De ziua celui mic ca de obicei vin bunicii, surorile, nepotii, ne adunam asa in stil italian. Si eu am de facut muuuulta mancare. Pe care ma bucur ca ma pot organiza sa o fac de una singura. Si stiu ca toti asteapta  sa guste si sa se bucure de creatiile mele culinare. La fel se intampla  de sarbatori unde fiecarea asteapta cate ceva special.

Cel mic ma intreaba"Dar tu de ce faci singura toata mancarea si nu mai iei si de-a gata ? Fusesem de curand la o aniversare unde a observat ca mancarea era "de restaurant".
Pai este foarte simplu dragul meu . Eu cand gatesc o fac cu mare bucurie. Niciodata nu ma apuc sa gatesc daca ma simt agitata, suparata. Stau  sa vad cauza care a dus la suparare, sa ma linistesc si abia apoi ma apuc de gatit. Mancarea de-a gata este facuta si ea de oameni care pot fi suparati, necajiti din multe cauze. Si marea majoritate nu se gandesc  ca  acest lucru afecteaza calitatea mancarii. Insa eu stiu ca mancarea isi schimba gustul si devine pur si simplu mai hranitoare daca o fac cu drag, cu pace in mine.

"Mama, dar tu cum  poti sa fii mereu fericita?"

Dragul meu eu nu sunt mereu fericita si nici nu cred ca poti fii mereu fericit. Insa ce pot mereu sau cel putin ma straduiesc,este sa fiu atenta la ceea ce simt. La emotiile care cateodata ma napadesc daca se intampla sa trec printr-o situatie mai speciala. Si de multe ori aceste emotii se intampla sa ma faca sa fiu trista, nervoasa, suparata, sau dimpotriva nespus de fericita, entuziasta.

 L-am luat de manauta si i-am spus:"Vreau sa-ti spun o povestioara. Este despre o mica castorita."

     Castorita si prajiturelele

A fost o data o tanara castorita pe nume Casi.  Era, am putea spune echivaland cu varsta oamenilor cam de 17 ani. Ii placea nespus sa gatesca. Intr-o zi a fost rugata de o matusa sa ajute pentru pregatirea mesei aniversare a bunicului. Trebuie sa-ti spun ca bunicul implinea cam 100 de ani in ani omenesti. Micuta castorita a fost extrem de fercita de aceasta invitatie. Isi iubea mult bunicul si ar fi dorit sa  gateasca ceva deosebit pentru aniversarea acestuia.

Chiar cu o zi inainte de data stabilita pentru aniversare, cea mai buna prietena a ei i-a spus ca  parintii ei se hotarasera sa se mute  intr-un loc care era  foarte departe de salasul lor actual. Inca nu-i venea sa creada ca prietena ei cea mai buna, care ii era ca o sora mai mica, pentru ca practic crescusera impreuna se va muta departe. Sentimentele ei erau destul de neclare si  ceva simtea ca ii apasa sufletul. Parca acea pasare din piept cu aripile batand  de fericire cand era langa prietena ei, acum se ghemuise si refuza sa mai zboare.

A venit si ziua bunicului. Se tot gandea ce fel de tort mai special sa realizeze. In cele din urma se hotara la o bunatate de tort cu crema de nuci si multe fructe.  
A pregatit toate ingredientele si a inceput sa prepare.. 

 Sa stii ca  familiile de castori sunt de obicei numeroase si sunt multi nepotei care se invart in bucatarie, harjonindu-se sau asteptand sa guste cate o delicatesa. 
Castoritei din povestea mea ii placea  mult sa se joace cu verisorii si nepoteii sai insa acum era tare prinsa in misiunea sa. Daca pana acum, micutii care se invarteau prin bucatarie si care abia asteptau sa guste din ceea ce gatea verisoara lor, topaind  fericiti, tragand  de ea si  intreband-o cand le va da si lor sa guste o faceau sa se simta in largul ei, fericita, de data aceasta o iritau teribil. Ea voia sa se concentreze, iar ei radeau, se chicoteau, intindeau labutele sa ia de pe masa cate ceva de rontait. 

- Casi, Casi ce bunatati vrei sa faci? intrebau cei mici. Insa Casi era asa de absorbita de ce avea de facut ca nu ii auzea. Unul din nepotei a inceput sa planga si a plecat sa o caute pe mama lui. Ceilalti au ramas tare mirati ca nu au primit ca de obicei de la Casi zambete, imbratisari si mici gustari. Se intreabau ce are de nu le raspunde. De fapt chiar le-a raspuns. I-a burzuluit si gonit pe toti de langa ea. Micii zvapaiati au plecat cu totii lasand-o sa-si vada de treaba. Insa treaba se pare ca nu mergea. Parca tot ce facea acum nu iesea cum trebuie, crema nu se lega cum trebuie,  gustul i se parea ca nu este cel dorit, pe scurt Casi   a realizat ca nu a iesit ceea ce voia.

A oftat adanc si inghitindu-si lacrimile s-a furisat afara ascunzandu-se dupa un copac. Matusa care o invitase sa ajute la masa aniversara vazuse tot  ce s-a intamplat  si dupa ce a lasat-o un scurt timp sa se linisteasca din plans s-a asezat langa ea.
- Casi, draga mea vrei sa vorbesti cu mine si sa-mi spui ce s-a intamplat? Tanara castorita cu ochii in lacrimi ii raspunse:
- Voiam sa iasa tortul perfect pentru ziua bunicului. Si nu stiu ce s-a intamplat, ca atunci cand m-am apucat de lucru eram tensionata. Si toti cei mici, care de obicei ma bucurau cand stateau in preajma mea, acum ma suparau teribil.
- O scumpa mea, uite iti propun sa te asculti un pic pe tine si sa vezi de unde a venit prima oara acea apasare. Cu un pic de atentie  asupra ta iti vei da seama de fapt ce s-a intamplat.

Dupa cateva minute de tacere Casi ii povesti matusii despre plecarea prietenei ei. Si ca in plus isi dorise sa faca un tort mai special ca niciodata. 
La sfarsitul povestii Casi realiza ca de fapt plecarea prietenei ei o afectase foarte mult, insa ea nu s-a priceput pe moment sa se asculte. Astfel emotiile au rasturnat-o pur si simplu si  s-au reflectat si in micul esec din bucatarie.

Din acel moment Casi a invatat sa se asculte si iti spun ca nu s-a mai apucat vreodata sa gateasca suparata fiind. Iar torturile ei au iesit cele mai delicioase torturi, dupa cum spuneau toti cei  care aveau norocul sa le guste."

P.S. Imi plac  povestile si ma fascineaza modul cum pot fi folosite ca terapie pentru minte si suflet. Asa ca ca cate ori am  ocazia creez povesti care pot ajuta copii dar si pe cei mari sa se descurce mai usor cu ceea ce simt.

ZIUA FERICIRII

       

                                       ZIUA FERICIRII

  

Cam de multisor ma invart in jurul meu si nu mai reusesc sa deschid acest blog. Azi m-am hotarat!. De ce azi? Deoarece un sir de idei , mici intamplari, serendipitati si nu numai, s-au strans intr-un vartej si m-am trezit ca pur si simplu acest lucru il am azi de facut.

 In primul rand ca de dimineata  cel mic a inceput sa se foiasca  cu aparatul foto prin casa.

 " -Mami stii ca aparatu' face poza daca zambesti?

  -Vorbesti serios? Sincer credeam ca voia sa ma faca sa scot capul din laptop.

  -  Mami, zambeste! am ridicat ochii si am zambit larg. Tac s-a auzit aparatul.

  -Mai, tu ai apasat pe buton!
  -Nu mami, uite daca vede ca esti fericit face poza."

  Incepe micul specialist sa-mi explice ce setari facuse. Si da, aparatul se declansa cand zambeai. Sa va spun ca eu abia daca gasesc butonul de pornire la camera foto iar de setari nici nu poate fi vorba? Este drept ca nici nu prea reusesc sa pun mana pe camera, ca cel mic considera ca are "monopol".

 Imi arata copilul cum exista in stanga ecranului o gradatie, care variaza in functie de cat de mare este zambetul si ne amuzam impreuna spunand ca aparatul foto masoara gradul de fericire. Am apreciat noi ca aparatul declansa cam cand personajul pozat are un  zambet gen "monkey smile''.

 Se mai invarte juniorul un pic prin casa incercand sa desluseasca misterul, de ce nu declanseaza la jucarii, in fine experimenteaza din plin.

     In aceste momente primesc  si eu un mesaj. Legat de fericire. Azi este ziua internationala a fericirii. Fireste  am fost curioasa sa vad cam de cand se aniverseaza si de asemenea cam ce motive ar fi pentru a integra  o Zi a fericirii in calendarul international.

Si am gasit....wikipedia spune asa:

     "Ziua Internațională a Fericirii" este sărbătorită anual pe data de 20 martie, fapt consemnat in iunie 2012.

     O.N.U. a dorit ca inițiativa să încurajeze guvernele să ia în considerare starea de bine a cetățenilor, și să nu își mai concentreze eforturile doar pe cresterea economica."

Ma bucura cand oamenii de pe diferite nivele  incep sa se focalizeze si pe alte lucruri decat pe economic.

       A.... si sa ma intorc la blog. Mai exact la numele lui  "Fericit sa inveti".

Mai suntem fericiti ca invatam? Sau cand invatam suntem fericiti? Suntem fericiti ca avem ceva de invatat?

Departe de mine ideea de a rasuci cutitul in rana multora dintre voi care ati avut experiente neplacute privind invatatul la scoala sau in familie.

     De fapt ce vreau sa promovez  cu acest blog, este  bucuria, fericirea pe care o avem din nastere cand descoperim, si invatam ceva. Stiu ca putem sa redevenim fericiti cand invatam ceva, chiar daca cumva prin scoala ne-am lovit de materii insipide sau profesori morocanosi care poate ne-au taiat avantul si bucuria descoperii.

    Dar cum azi este si ziua de nastere a juniorului si avem si multe de facut, va las in compania lui Jhon Lenon.

Imaginati-va....o lume in care suntem fericiti!